– Aspecte privind integrarea socio-culturală a refugiaților şi detenția arbitrară –
„Toate ființele umane se nasc libere şi egale în deminate şi în drepturi.
Ele sunt înzestrate cu rațiune şi conştiință şi trebuie să se
comporte unele față de atele în spiritul fraternități”
Declarația Universală a Drepturilor Omului, Art. 1
Ele sunt înzestrate cu rațiune şi conştiință şi trebuie să se
comporte unele față de atele în spiritul fraternități”
Declarația Universală a Drepturilor Omului, Art. 1
[În prezenta lucrare doresc să scrutez succint aspecte asupra statutului de refugiat şi drepturil de azil, în contextul legislativ actual, care ridică adevărate probleme privind drepturile acestora în statele de primire i.e. probleme ce privesc integrarea socială a acestora, precum şi măsurile arbitrare, luate a priori, de privare de libertate a solicitanților de azil în procedura de azil.]
Dreptul de azil politic (Dicționar de drept internațional public, Ed. Ştiințifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 138.) şi statutul de refugiat (2Art. 2 lit. g) din Legea 122/2006 privind azilul în România publicată în M.Of. nr. 428 din 18 mai 2006, Partea I modificată şi completată prin O.U.G. nr. 55/2007 publicată în M.Of. nr. 424 din 26 iunie 2007 Partea I, modificată şi aprobată prin Legea nr. 347/2007 publicată în M.Of. nr. 851 din 12 decembrie 2007 Partea I, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 118/2008 publicată în M.Of. nr. 680 din 3 octombrie 2008 Partea I.) sunt forme de protecție umanitară (3Art. 2 lit. a) din Legea 122/2006 actualizată.) a cetățenilor străini şi apatrizi (Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional şi instituții politice, Ediția 12 Vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti 2005, p. 133.), însă între aceste două instituții nu se poate pune semnul egalității, chiar dacă, de facto, acestea au în vedere protecția străinilor persecutați (Aşa cum este definit termenul de „persecuție” în art. 1 A (2) al Convenție O.N.U. privind statutul refugiaților.), cele două instituții prezentând asemănări şi totodată deosebiri (Gh. Iancu, Dreptul de azil, privire comparativă cu statutul juridic al refugiatului, Ed. All Beck, Bucureşti 2002, pp. 75 – 58.). De iure, dreptul de azil, este în general, instituit pe plan internațional la nivel regional (Convenția privind azilul de la Havana din 1929, publicată în O.A.S. Official Records, OEA/Ser. X/1 Treaty Series 34, XXIII; Convenția asupra azilului politic de la Montevideo din 1935, publicată în O.A.S. Official Records, OEA/Ser. X/1 Treaty Series 34, XXIIV; Convenția privind azilul teritorial şi diplomatic de la Caracas din 1954, publicate în O.A.S. Official Records, OEA/Ser. X/1 Treaty Series 34, XXVI; Convenția O.A.U. privind aspectele specifice problemelor refugiaților din Africa din 1969, 1001 U.N.T.S. 45, publicată în U.N. Treaty Series no. 14691.) şi constituțional (Gh. Iancu, op. cit., pp. 39 – 41; Art. 18 alin. (2) din Constituția României.), spre deosebire de statutul de refugiat care este instituit şi la nivel internațional (Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 privind statutul refugiaților; Protocolul încheiat la New York din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaților; Declarația de la Cartagena între 19-22 noiembrie 1984 referitoare la refugiați, adoptată la Colocviul asupra Protecției Internaționale a Refugiaților în America Centrală, Mexic şi Panama, publicată în Collection of international instruments and other legal texts concerning refugees and displaced persons Vol. I.). Istoriceşte, dreptul de azil a fost reglementat anterior statutului de refugiat, astfel că dreptul de azil prima dată este consemnat (Art. 29 al Constituției României din 1859.) în art. 120 din Constituția Franței de la 1793, pe când statutul de refugiat a fost definit prima dată în Convenția de la 1951.
Protecția refugiților, azilanților (Gh. Iancu, op. cit., pp. 29 – 30.) şi a solicitanților de azil (Art. 2 lit. b) din Legea nr. 122/2006 actualizată.), în statele de primire (Gh. Iancu, op. cit., p. 31.), care au aderat la Convenția privind statutul refugiaților încheiată la Geneva la 28 iulie 1951 şi Protocolul privind statutul refugiaților încheiat la New York la 31 ianuarie 1967 (Ambele ratificate de România prin Legea nr. 46/1991 privind aderarea României la Convenția privind statutul refugiaților, precum şi la Protocolul privind statutul refugiaților, publicată în M.Of. nr. 148 din 17 iulie 1991 Partea I.), ridică mari probleme, întrucât aceasta nu priveşte doar protecția la frontiere, ci intrinsec interesează interacțiunea acestora cu cetățenii statului de primire, într-o atmosferă uneori de discriminare rasială (Discriminare rasială conform art. 1, Partea I din Convenția Internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare.) şi xenofobie. O mare atenție se acordă şi solicitanților de azil în privința privării acestora de libertate în mod arbitrar în zone de detenție (UNHCR, WOP, IPU, Refugee protection: A Guide to International Refugee Law, Legal Publication, Geneva, 2001, pp. 80 – 82.), pentru îndeplinirea procedurii de azil (Art. 2 lit. f) din Legea 122/2006 actualizată.), când se face pe perioadă nedeterminată, în zone, altele decât cele de tranzit (Art. 2 lit. n) din legea 122/2006 actualizată.), care nu țin de teritoriul internațional (Hotărârea CIJ din 25 iunie 1996 în speța Amuur contra Franței publicată în Jurisprudența Internațională în materie de refugiați, Culegere selectivă Vol. I, Ed. Carallioti, 2000, pp. 111 – 40.), contravenind prevederilor art. 9 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (Adoptată în cadrul celei de a III-a sesiuni a Adunarării Generale a O.N.U. la 10 septembrie 1948, prin Rezoluția 217 A.), a art. 31 alin. (2) al Convenției privind statutul refugiaților, iar în cazul copiilor contravenind şi prevederilor art. 37 lit. b) din Convenția Drepturilor Copilului (Adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 20 noiembrie 1989, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990 pentru ratificarea Convenției cu privire la dreptul copilului, publicată în M.Of. nr. 314 din 13 iunie 2001 Partea I.), obstaculând totodată, uneori, accesul acestora la mandatele agenției U.N.H.C.R. (Art. 17 alin. (1) lit. d) din Legea 122/2006 actualizată.) şi la procedurile echitabile de revizuire a statutului de detenție.
În prima cauză, priveşte îndeosebi chestiunea şi asupra fluxurilor masive (Art. 2 lit. m) din Legea nr. 122/2006 actualizată.) de solicitanți de azil, întrucât acest fenomen are un impact major asupra populațiunii statului de primire, fiind uneori considerați de aceştia o amenințare la siguranța publică şi o posibilă contaminare a vieții culturale. Totodată aceştia, grupați sau individual, sunt asmiliați adesea cu imigranții.
Protecția refugiților, azilanților (Gh. Iancu, op. cit., pp. 29 – 30.) şi a solicitanților de azil (Art. 2 lit. b) din Legea nr. 122/2006 actualizată.), în statele de primire (Gh. Iancu, op. cit., p. 31.), care au aderat la Convenția privind statutul refugiaților încheiată la Geneva la 28 iulie 1951 şi Protocolul privind statutul refugiaților încheiat la New York la 31 ianuarie 1967 (Ambele ratificate de România prin Legea nr. 46/1991 privind aderarea României la Convenția privind statutul refugiaților, precum şi la Protocolul privind statutul refugiaților, publicată în M.Of. nr. 148 din 17 iulie 1991 Partea I.), ridică mari probleme, întrucât aceasta nu priveşte doar protecția la frontiere, ci intrinsec interesează interacțiunea acestora cu cetățenii statului de primire, într-o atmosferă uneori de discriminare rasială (Discriminare rasială conform art. 1, Partea I din Convenția Internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare.) şi xenofobie. O mare atenție se acordă şi solicitanților de azil în privința privării acestora de libertate în mod arbitrar în zone de detenție (UNHCR, WOP, IPU, Refugee protection: A Guide to International Refugee Law, Legal Publication, Geneva, 2001, pp. 80 – 82.), pentru îndeplinirea procedurii de azil (Art. 2 lit. f) din Legea 122/2006 actualizată.), când se face pe perioadă nedeterminată, în zone, altele decât cele de tranzit (Art. 2 lit. n) din legea 122/2006 actualizată.), care nu țin de teritoriul internațional (Hotărârea CIJ din 25 iunie 1996 în speța Amuur contra Franței publicată în Jurisprudența Internațională în materie de refugiați, Culegere selectivă Vol. I, Ed. Carallioti, 2000, pp. 111 – 40.), contravenind prevederilor art. 9 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (Adoptată în cadrul celei de a III-a sesiuni a Adunarării Generale a O.N.U. la 10 septembrie 1948, prin Rezoluția 217 A.), a art. 31 alin. (2) al Convenției privind statutul refugiaților, iar în cazul copiilor contravenind şi prevederilor art. 37 lit. b) din Convenția Drepturilor Copilului (Adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 20 noiembrie 1989, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990 pentru ratificarea Convenției cu privire la dreptul copilului, publicată în M.Of. nr. 314 din 13 iunie 2001 Partea I.), obstaculând totodată, uneori, accesul acestora la mandatele agenției U.N.H.C.R. (Art. 17 alin. (1) lit. d) din Legea 122/2006 actualizată.) şi la procedurile echitabile de revizuire a statutului de detenție.
În prima cauză, priveşte îndeosebi chestiunea şi asupra fluxurilor masive (Art. 2 lit. m) din Legea nr. 122/2006 actualizată.) de solicitanți de azil, întrucât acest fenomen are un impact major asupra populațiunii statului de primire, fiind uneori considerați de aceştia o amenințare la siguranța publică şi o posibilă contaminare a vieții culturale. Totodată aceştia, grupați sau individual, sunt asmiliați adesea cu imigranții.
Datorită acestei confuzii, persoanele beneficiare de protecție internațională suferă piedici în procesul de integrare socială. Astfel în această privință un rol foarte important îl joacă pe de o parte Parlamentul ca autoritate legislativă, care este în măsură şi are sarcina îndeosebi să creeze cadrul legislativ (În România reținem cadrul legislativ: art. 18 (2) din Constituția României; Legea nr. 122/2006 (lege cadru) publicată în M.Of. nr. 428/2006 care abrogă O.G. nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaților în România, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2001 şi H.G. nr. 622/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaților în România publicată în M.Of. nr. 198 din 9 martie 2005 Partea I, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 55/2007 publicată în M.Of. nr. 424 din 26 iunie 2007 Partea I, aprobată prin Legea nr. 347/2007 publicată în M.Of. nr. 851 din 12 decembrie 2007 Partea I; O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România publicată în M.Of. nr. 955 din 27 decembrie 2002 Partea I, modificată şi completată prin Legea nr. 482/2004 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 194/2002 publicată în M.Of. nr. 1116 din 27 noiembrie 2004 Partea I, modificată prin O.U.G nr. 113/2005 pentru modificarea şi completarea O.U.G 194/2002 publicată în M.Of. nr. 658 din 25 iulie 2005 Partea I; Legea nr. 15/1996 privind statutul şi regimul refugiaților în România publicată în M. Of. nr. 69 din 5 aprilie 1996 Partea I; Legea nr. 21/1991 privind cetățenia română publicată în M.Of. nr. 98 din 6 martie 2000, republicată prin O.U.G. nr. 5/2010 pentru înființarea, organizarea şi funcționarea Autorității Naționale pentru Cetățenie publicată în M.Of. nr. 93 din 10 februarie 2010 aprobată prin Legea nr. 112/2010 publicată în M.Of. nr. 405 din 17 iunie 2010; Decret nr. 224 din 11 mai 1990 pentru ratificarea protocoalelor adiționale I şi II la Convenția de la Geneva din 12 august 1949, Decret nr. 225 din 11 mai 1990 pentru retragerea rezervelor României la unele convenții din domeniul dreptului umanitar publicate în M.Of. nr. 68-69 din 14 mai 1990.), în acest sens, în conformitate cu actele internaționale la care statul respectiv este contractant, iar pe de altă parte parlamentarii care sunt veritabili formatori de opinie, putând exacerba temeri şi tensiuni, sau tratând problema în mod responsabil. Ei trebuie să încurajeze în acest sens populația să perceapă refugiații, ca persoane ce au nevoie şi merită protecția internațională, suport şi respect. În România există reglementări (O.G. nr. 44/2004 privind integrarea socială a străinilor care au dobândit o formă de protecție sau un drept de şedere în România, precum şi a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spațiul Economic European publicată în M.Of. nr. 93 din 31 ianuarie 2004 Partea I, aprobată cu modificări prin Legea 185/2004 publicată în M.Of. nr. 457 din 21 mai 2004 Partea I, abrogând art. 11 alin. (2) din O.G. nr. 44/2004 prin O.G. nr. 73/2004 publicată în M.Of. nr. 915 din 7 octombrie 2004, aprobată cu modificări prin Legea nr. 474/2004 publicată în M.Of. nr. 1061 din 16 noimbrie 2004, modificând O.G. 44/2004 prin O.G. nr. 41/2006 publicate în M.Of. Partea I, până la 21 august 2006.) în privința integrării sociale a străinilor şi apatrizilor, beneficiari de protecție internațională umanitară, însă practica a demonstrat că procesul acesta, deşi beneficiază de un cadru legislativ, este îngreunat datorită birocrației. Din rapoartele (Raportul AGDM din 2009, publicat de UNHCR reprezentanța Regională pentru Europa Centrală, Budapesta August 2010.) AGDM s-a relatat faptul că în România în ciuda obstacolelor tehnice şi birocratice care stau în calea integrării, nu s-a înregistrat nici un caz de xenofobie, însă principala problema o constituie recunoaşterea diplomelor (Directiva nr. 88/48/CEE din 21 decembrie 1988 privind sistemul general de recunoaştere a diplomelor din învățămâtul superior cu o durată de cel puțin 3 ani.) şi studiilor, obişnuite de străini, din acestea decurgând în cascadă probleme în vederea obținerii unui loc de muncă (Art. 17 alin. (1) lit. o) din Legea 122/2006 modificată prin pct. 1 al art. unic din Legea 347/2007 publicată în M.Of. nr. 851 din 12 decembrie 2007 Partea I.), implicit găsirea unei locuințe, fiind principala piedică în procesul de integrare socială. Pe plan internațional în privința ameliorării situațiilor de rasism, xenofobie, discriminare sau intoleranță, s-au luat măsuri prin crearea posibilității de raliere a refugiaților, azilanților şi solicitanților de azil, în mod voluntar, la zone restrânse de protecție, care însă nu trebuiesc confundate cu zonele de detenție.
De asemenea în cazul în care fluxuri masive de solicitanți de azil trec granița, autoritățile statului solicitat sunt copleşite, astfel că s-a impus o cooperare internațională, în vederea asistării (Regulamentul de la Dublin II, Consiliul U.E., Regulamentul Consiliului 343/2003/CE de stabilire a criteriilor şi mecanismelor pentru determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil depusă într-un stat membru de către un resortisant al unei țări terțe, 2003 JO L 50/1, disponibil la: http://www.unhcr.org/refworld/docid/3e5cf1c24.html.) acestuia. Deoarece procedura de azil este în acest caz de durată şi dificilă, se admite în baza principiului prima facie, în circumstanțe bine determinate, pentru protecția acestora, ca fiind refugiați individual, în vederea aplicării principiului de nereturnare (Conf. art. 33 alin. (1) din Convenția de la 1951, precum şi art. 19 alin. (3) şi (4) din Constituția României.).
În ceea ce priveşte detenția în mod arbitrar a solicitanților de azil politic, WGAD (Grupul de Lucru privind Detenția Arbitrară disponibil la: http://www.ohchr.org/EN/Issues/Detention/Pages/20thAnniversaryWGAD.aspx.) a stabilit în baza celei de a V a Deliberări (UNHCR, WOP, IPU, op. cit., pp. 88 – 89.) un număr de 10 principii de guvernare a acestei măsuri (Art. 2 al Convenției O.A.U., recunoscută în România.), printre care reținem cele mai importante: accesul liber la justiției (Art. 21 alin (1) din Constituția României.), libertatea de exprimare, limitarea perioadei de detenție prin includerea unei prezumții împotriva utilizării acesteia, accesul liber şi necondiționat ale autorităților U.N.H.C.R. şi I.C.R.C în zona de custodie pentru consiliere şi prim ajutor, la care putem preciza şi libertatea de a părăsi teritoriul în cazurile prevăzute de art. 35 şi 37 din Convenția de la Geneva din 1949 [Convenția referitoare la protecția persoanelor civile în timp de război a IV a Convenție de la Genevadin 12 august 1949).] privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război.
Conchid prin a spune că este necesar a se acorda o deosebită atenție problemei privitoare la recunoaşterea diplomelor şi studiilor refugiaților, prin reglementarea unu sistem deosebit, care să vină în sprijinul acestora în procesul, asistat, de integrare socială, iar în ceea ce priveşte detenția arbitrară, aceasta trebuie să se facă numai în cazurile prevăzute de lege (Art. 44 alin. (3) şi (13) din Constituția României.) şi prin includerea unei prezumții împotriva utilizării acesteia, răsturnând sarcina probei.
De asemenea în cazul în care fluxuri masive de solicitanți de azil trec granița, autoritățile statului solicitat sunt copleşite, astfel că s-a impus o cooperare internațională, în vederea asistării (Regulamentul de la Dublin II, Consiliul U.E., Regulamentul Consiliului 343/2003/CE de stabilire a criteriilor şi mecanismelor pentru determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil depusă într-un stat membru de către un resortisant al unei țări terțe, 2003 JO L 50/1, disponibil la: http://www.unhcr.org/refworld/docid/3e5cf1c24.html.) acestuia. Deoarece procedura de azil este în acest caz de durată şi dificilă, se admite în baza principiului prima facie, în circumstanțe bine determinate, pentru protecția acestora, ca fiind refugiați individual, în vederea aplicării principiului de nereturnare (Conf. art. 33 alin. (1) din Convenția de la 1951, precum şi art. 19 alin. (3) şi (4) din Constituția României.).
În ceea ce priveşte detenția în mod arbitrar a solicitanților de azil politic, WGAD (Grupul de Lucru privind Detenția Arbitrară disponibil la: http://www.ohchr.org/EN/Issues/Detention/Pages/20thAnniversaryWGAD.aspx.) a stabilit în baza celei de a V a Deliberări (UNHCR, WOP, IPU, op. cit., pp. 88 – 89.) un număr de 10 principii de guvernare a acestei măsuri (Art. 2 al Convenției O.A.U., recunoscută în România.), printre care reținem cele mai importante: accesul liber la justiției (Art. 21 alin (1) din Constituția României.), libertatea de exprimare, limitarea perioadei de detenție prin includerea unei prezumții împotriva utilizării acesteia, accesul liber şi necondiționat ale autorităților U.N.H.C.R. şi I.C.R.C în zona de custodie pentru consiliere şi prim ajutor, la care putem preciza şi libertatea de a părăsi teritoriul în cazurile prevăzute de art. 35 şi 37 din Convenția de la Geneva din 1949 [Convenția referitoare la protecția persoanelor civile în timp de război a IV a Convenție de la Genevadin 12 august 1949).] privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război.
Conchid prin a spune că este necesar a se acorda o deosebită atenție problemei privitoare la recunoaşterea diplomelor şi studiilor refugiaților, prin reglementarea unu sistem deosebit, care să vină în sprijinul acestora în procesul, asistat, de integrare socială, iar în ceea ce priveşte detenția arbitrară, aceasta trebuie să se facă numai în cazurile prevăzute de lege (Art. 44 alin. (3) şi (13) din Constituția României.) şi prin includerea unei prezumții împotriva utilizării acesteia, răsturnând sarcina probei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu